Errol Flynn , rebelul – Zborul frânt al marelui vultur

„Dacă dintr-un început am știi cum e mai bine , capelele ar fi biserici și colibele palate”.

               – ERROL  FLYNN –

Viața este un adevărat film , iar filmul este o lume mirifică . Actorii și regizorii sunt magii chemați să anime această lume de vis . De aceea lumea filmului a devenit o adevărată magie . Mai mult decât atât , viețile anumitor actori au devenit chiar mai palpitante decât filmele in care aceștia sunt distribuiți . Uneori și scenariștii sunt prea săraci în comparație cu ce oferă viața reală a  acestor actori . Se adeverește aceea zicală că viața bate filmul sau că de multe ori  realitatea este mai interesantă  decât ficțiunea . Să exemplificăm . În anii copilăriei mele am avut un actor fetiș . Este impropriu spus „în anii copilăriei” , pentru că și acum sunt la fel de pasionat de actorul Errol Flynn ca pe vremea când eram copil . Despre fermecătorul Flynn s-au scris și s-au arătat multe până acum . Și bune și rele . Biografia sa este fascinantă . Însăși viața lui este un roman sau un film .  De dată mai recentă , în  2013 , actorul Kevin Kline , datorită  asemănării izbitoare cu legendarul actor , a fost solicitat să-l întruchipeze  în filmul dramatic biografic „Ultimul Robin Hood” . Regizat și scris de Richard Glatzer și Wash Westmoreland , filmul se concentrează pe ultimii doi ani din viața lui Errol Flynn înainte de a muri la 50 de ani din cauza unui infarct . În paralel , este prezentată și relația pe care actorul a avut-o cu actrița de 17 ani Beverly Audland .

Ca să-l caracterizezi pe Errol Flynn într-un mod cât mai succint este suficient să ne amintim de cuvintele lui Anthony Quinn , un alt actor – rebel , contemporan cu Flynn : „Am trăit într-o rafală de imagini , dar voi pleca într-un stop cadru” . Dar o elementară decență te împiedică să caracterizezi un om de o asemenea importanță doar printr-o frază , fie ea chiar și atât de expresivă . Domeniul artei ne-a obișnuit cu o expresie devenită clasică : „A ars ca o lumânare aprinsă la ambele capete” . O  spunem de multe ori cu admirație și compasiune totodată despre oamenii care s-au îmbolnăvit sau au plecat prea devreme dintre noi . Domeniul artistic , poate mai mult decât altele , are ciudatul efect malefic de a măcina și de a epuiza oamenii angrenați în edificarea actului artistic . Experții au denumit acest fenomen „burnout” , care în traducere ar însemna un fel de  epuizare a resurselor interioare . Magnificul Flynn a avut o pasiune mistuitoare și incandescentă pentru viață . O iubire meteorică pentru tot ce e frumos și palpitant . A întruchipat fragilitatea trecerii timpului și setea de libertate care ne însoțește neîncetat în viață . Și pe ecran , el a fost rebelul iubitor de libertate , un om de acțiune care a luptat împotriva nedreptății și a câștigat inimile admiratorilor . Datele esențiale pe care le întâlnim în lucrările din domeniul cinematografiei ne informează că Errol Flynn s-a născut pe 20 iunie 1909 , la Hobart , Tasmanian , Australia și a murit pe 14 octombrie 1959 la Vancouver , Canada , în urma unui infarct miocardic . Între cele două borne se țese însă o adevărată odisee . Este viața unui om , relativ scurtă , dar plină de evenimente senzaționale . A devenit la fel de faimos pentru aventurile sale în afara ecranului , precum carisma sa de pe ecran . S-a născut în familia unui lector și profesor de biologie la Universitatea din Tasmania care studia adâncurile mării , iar mama sa se presupune că era descendenta  celebrului rebel de pe vasul ‘Bounty” , Fletcher Christian . Părinții săi erau australieni de origine britanică . În copilărie , viitorul actor a fost un copil obraznic și agitat . Părinții l-au trimis la multe dintre cele mai bune școli din Marea Britanie , dar a fost expulzat de pretutindeni pentru comportament rău și performanță slabă la nivel academic . Se spune că de la „Sydney Church of England Grammar Scholl” a fost exmatriculat pentru violență  și pentru că a întreținut relații sexuale cu femeia de serviciu . Mama sa , frumoasa și acerba Marelle , îl considera un „diavol în haine de băiat” . Desele tracasări și bătăile zdravene pe care le încasa , ca și abandonarea familiei de către mamă , l-au transformat pe viitorul actor într-un tip rebel și recalcitrant . Era un copil mereu fugit de acasă .  La vârsta de 15 ani a renunțat la școală , hotărând să-și aranjeze soarta la discreția sa . De -atunci s-a răzvrătit împotriva autorităților și și-a conturat profilul de rebel . La 18 ani s-a îndreptat spre Noua Guinee , unul dintre cele mai primitive locuri de pe Pământ , unde a petrecut mai bine de patru ani ca prospector de aur , ofițer de patrulare , manager de plantații de tutun , pescuitor de perle , bucătar , castrator de oi , jurnalist , traficant de sclavi . Natura neliniștită nu i-a permis să stea într-un loc prea mult timp . La începutul anilor 1930 a venit în Marea Britanie unde a obținut un post de actor la „Northampton Repertory Company” . În 1933 a apărut în rolul lui Fletcher Christian din primul lungmetraj sonor australian  , „The Vlake of the Bounty” .  A prins drag de actorie și a decis să-și urmeze destinul  în acest domeniu deosebit de atractiv . În 1934 a fost distribuit în filmul de categorie B „Murder at Monte Carlo”, film care , de altfel ,  s-a și pierdut de-a lungul timpului .  Acesta a fost biletul său de intrare în lumea mirifică a Hollywoodului . A semnat un contract cu Warner Bros și a venit în Statele Unite . În 1935 a obținut primul sau rol principal în „Captain Blood” , alături de Olivia de Havilland .

A fost primul din cele opt pe care le-a turnat împreună cu celebra actriță . Cei doi actori au creat la vremea aceea o minunată rețetă a  succesului . Erau frumoși , talentați și tineri , iar  lumea îi iubea ca pe niște idoli . După primul film , Errol Flynn a  devenit superstar peste noapte și  unul dintre cei mai îndrăgiți actori din epoca sa .  Cariera sa a avut o ascensiune fulminantă . Marile sale realizări s-au succedat într-un ritm foarte rapid . Majoritatea sunt filme de capă și spadă , filme western , sau de acțiune în general . Am urmărit entuziasmați : „Misiunea brigăzii 41″(1936) ; „Aventurile lui Robin Hood”(1938) ; „Elizabeth și Essex”(1939) ; „Dodge City”(1939) ; „Virginia City”(1940) ; „Corsarul”(1940) ; „Gentleman Jim”(1942) ; „San Antonio”(1945) ; „Aventurile lui Don Juan”(1948) ; „Montana”(1950) . Sunt doar câteva mai importante dintr-o carieră de 50 de filme . Chiar dacă  nu a fost nominalizat  vreodată la Oscar , filmele sale , realizate cu bugete imense pentru vremea aceea , aveau mare succes la public . Erau create  premisele pentru o carieră strălucitoare , dar … uneori succesul îmbată . Pe Flynn l-a amețit atât la figurat , dar mai ales la propriu . În 1943 a fost acuzat că a violat două fete minore . Chiar dacă a fost achitat , imaginea sa a fost distrusă pentru totdeauna . Deja avea  creată o reputație proastă cu consumul de alcool , droguri și aventurile sexuale . „Îmi plac femeile tinere și whisky-ul vechi” , obișnuia să spună actorul . El însuși mărturisea în autobiografia sa că și-a pierdut virginitatea la doar 12 ani , cu o fată care lucra pentru mama lui  . „O blondă planturoasă , nu splendidă , dar disponibilă” , a descris-o el . Așa își începea Errol o viață sexuală deosebit de dinamică . Fiindcă superstarul anilor ’30-’40 s-a lăudat că a petrecut vreo 12 000 de nopți făcând sex . Adică vreo 32 de ani  de nopți fierbinți din vârsta sa relativ scurtă . Ca fapt divers , printre cuceririle sale ,  prin anii ’50 , s-a aflat și prințesa română Irene Ghica pe când avea doar 17 ani.  .  Erau anii tulburi ai războiului . În 1942 , Flynn a devenit cetățean american și a solicitat să se înroleze în serviciile militare , dar a fost declarat inapt din cauza mai multor probleme de sănătate . Actorul avea inima mărită și suferise cel puțin un infarct ; malarie recurentă , pe care a contractat-o în timpul petrecut în Noua Guinee ; dureri de spate cronice , pentru care lua in mod regulat morfină și , ulterior , heroină ; tuberculoză cronică persistentă , și șase boli cu transmitere sexuală . Ca și cum nu ar fi fost de ajuns , în 1950 a fost diagnosticat cu leziuni la ficat și hepatită . Este explicabil de ce legistul a spus în momentul morții sale că avea corpul unui tânăr de 75 de ani . Fără să-i fie cunoscute problemele de sănătate , Flynn a fost supus oprobriului public . Publicitatea negativa i-a accentuat caracterul deviant , conducând la o inevitabilă cădere . I s-a reproșat lipsa talentului , compensat  de  aspectul său fizic la  aparițiile în filme . Dar se uită un element esențial : a fost actorul preferat al lui Michael Curtiz și Raoul Walsh , adică doi regizori-titani de la Hollywood . Detractorii l-au acuzat că ar fi fost spion nazist , dar tot ei au recunoscut falsitatea acestor informații . Cu toate acestea , lumea a continuat să vina la filmele sale . Se spune că oamenii se arată mai interesați și mai bucuroși de firile răzvrătite și inconsecvente decât de firile ascetice și statornice . Nu părăsește păstorul turma pentru a căuta oaia rătăcită ? Nu este mai bucuros părintele de fiul rătăcitor care se întoarce acasă decât de fiul ascultător ? Flynn și-a portretizat atât de bine personajele , deoarece era în esență la fel ca ele . Se asemăna mult cu ilustrul sau Robin Hood : Și-a jefuit din propria viață pentru a da posterității .

În spatele fațetei zâmbetului și a nonconformismului , Flynn era o enigmă , un băiat care ura școala , dar se educa și îi plăcea să scrie , un atlet care a fost declarat 4.F de către militari , un actor care tânjea după recunoașterea colegilor , un om care dorea să exploreze tot ce avea de oferit viața , dar și-a precipitat propriul declin . În afara ecranului era obsedat de ideea de a-și trăi viața la maxim , aruncându-se fără ezitare în calea tuturor furtunilor și în vâltoarea tuturor valurilor . Când era întrebat încotro se îndreaptă , el răspundea invariabil și cu nonșalanța care-l caracteriza : „Spre iad sau spre glorie . Depinde de punctul de vedere al fiecăruia” . Cum ar zice Garibaldi : „Roma sau moartea” .  A fost înmormântat la cimitirul Forest Lawn Memorial Park Cemetery din Glendale  , California . Prietenii săi de pahar au avut grijă să-i pună în sicriu , ca ultim cadou , șase sticle de whiskey din marca preferată de el . Macabră ironie a sorții !!!  A avut parte de elogiile cele mai frumoase  din partea superbelor sale  partenere .  „Errol a fost probabil cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată , corpul său perfect  la fel de familiar în costum de baie sau călare pe cal . Și era amuzant , galant și bine educat , cu un mare simț al umorului . Când intra într-o cameră , parcă se aprindea o lumină . Pe măsură ce a îmbătrânit a băut prea mult și a fost urmărit de scandal și bârfe . Dar Errol a avut întotdeauna stil , dragă . Stil real”.  – AVA GARDNER
 

„Când l-am întâlnit pe Errol Flynn am gâfâit de fapt . Era la fel de frumos pe cât mi-aș fi putut imagina , și la fel de fermecător , de iubitor și de obraznic . Când m-am uitat la el , l-am văzut pe Robin , căpitanul Blood și Essex și mi-am amintit de nopțile in care plecasem acasă de la teatru  și l-am visat” .      –JANET  LEIGH

ȘI  FIUL RĂTÂCITOR  AL CĂPITANULUI … FLYNN.

Sean Flynn a fost fiul unor părinți celebri : Errol Flynn și Lili Damita . Nu-i lipsea nimic . Errol îl inițiase in arta actoriei . S-a născut în 1941 și a fost crescut mai mult de mama sa , fiindcă părinții divorțaseră . Errol a ținut mult la el . La moartea lui , i-a lăsat 5 000 de dolari pentru a-și  împlini educația în facultăți . În 1961 a fost solicitat să joace în filmul „Fiul căpitanului Blood” . Avea doar 20 de ani și era frumos ca un zeu . Talent – mai puțin . Dar ce conta ?

Am revăzut filmul recent și am avut strania senzație că Robert Blood este doar un personaj formal . Tot timpul se simte spiritul lui Peter Blood , adică Errol Flynn . Filmul se vrea o continuare a filmului lui Flynn-tatăl , „Căpitanul Blood” , dar este mai degrabă un omagiu adus marelui actor . Stranie și coincidența : fiul căpitanului din film este interpretat de fiul actorului din realitate . Sean a mai făcut filme , opt în total , toate la fel de spectaculoase . Consemnăm câteva : „Semnul lui Zorro” și „Opriți trenul 343”(1963) ; „Templul elefantului alb” și „Misiune la Veneția”(1964) ; „Șapte pistoale magnifice”(1966) ; „Singapore , Singapore”(1967) . Morbul aventurii însă nu i-a  dat pace . Renunță la actorie și pleacă în Africa ca ghid de safari și gardian in Kenya . Din 1966 se angajează ca fotoreporter pentru diferite publicații : „Paris Match” , „Time Live” și „United Press  Internațional” . Este prezent peste tot unde existau conflicte armate și pline de risc . Avea o atracție deosebită pentru adrenalină . Îi plăcea să trăiască periculos . Explicabil , nu ? Doar era fiul lui Errol Flynn , marele aventurier . Ei bine , pe fronturile din Vietnam și în războiul arabo-israelian , Sean a scris istorie . În domeniul fotoreportajului , evident . Faptele sale l-au făcut un personaj oarecum legendar în cercurile militare și jurnalistice . Dar nenorocirea a venit când îi era lumea mai dragă . În aprilie 1970 , în timp ce acoperea extinderea luptei către zonele de frontieră cu Cambodgia , Flynn și colega sa Dana Stone  au dispărut . Se presupune că au fost capturați și executați de Khmerii Roșii  . Mama sa , Lili Damita , a cheltuit o sumă enormă de bani căutându-și fiul . Totul a fost zadarnic . În 1984  Sean Flynn a fost declarat mort . Dispariția sa a avut un impact puternic în rândul publicului și mass-media . S-au făcut multe  reportaje , filme și s-au scris articole  pe marginea  acestui  eveniment .  Tragedia lovea familia Flynn ca un blestem . Constatăm că  gloria are un preț prea mare , care trebuie platit chiar și înainte de scadență .

Se pare că în lumea cinematografiei s-a creat un sindrom al fiului damnat , cel care moștenește blestemele părinților. La 23 de ani după dispariția lui Sean Flynn , Hollywoodul era zguduit de un alt deces al unui fiu-actor  de tată  celebru . Brandon Lee era  împușcat accidental pe platoul de filmare în 1993 . Avea doar 28 de ani . La fel de tânăr ca Flynn . Povestea era oarecum asemănătoare . Bruce Lee , tatăl său , murise la 33 de ani în condiții misterioase . Sunt oameni pe lumea asta care își aruncă sufletele în calea tuturor vânturilor , pe muchia tuturor prăpastiilor . Dincolo de orice explicații și analize , nu ne putem reprima sentimentul de tristețe pentru aceste destine frânte la început de carieră . Din ethosul nostru ancestral parcă răzbate nemuritorul vers al lui Lucian Blaga : „Păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi” . Fiindcă viața , dragii mei , este ca o goană bezmetică după fluturi . Transpiri și te zgârii în ghimpii trandafirilor fără să reușești să prinzi vreunul . Când ești mai aproape , fluturele își ia zborul mai departe . Într-un final , după multă osteneală , când reușești să prinzi unul , gestul este atât de brutal , încât îl strivești în palmă . Asta e viața …

– I . Iancu

De la Porumbelul lui Noe citire

Îngerii sunt trimișii lui Dumnezeu pe pământ pentru a avea grijă de umanitate . Aceeași misiune o au și porumbeii , aceea de a transmite mesaje de pace și iubire . Într-o legendă creștină se spune că diavolul se poate preschimba în numeroase viețuitoare , dar niciodată într-un miel sau într-un porumbel . Se mai spune că atunci când omori un porumbel , nu  faci altceva decât să distrugi sufletul unui copil mort nebotezat . Legendele slave mai spun că atunci când ne stingem din viață , sufletul nostru se transformă într-un porumbel ce zboară spre Ceruri . În Hinduism , el este o emblemă a spiritului și a capacității sale infinite de a oferi  și a primi dragoste . Domesticirea acestei minunate păsări se ascunde în cutele timpului . După câte se pare ea a avut loc la sfârșitul neoliticului , în Fenicia , porumbelul fiind considerat de fenicieni ca întrupare a zeiței Astarte . O dată cu peregrinările lor comerciale , fenicienii împrumută cultul porumbelului „sacru” și altor popoare din Orientul Apropiat , el fiind crescut în temple ca simbol al purității și blândeții . Că așa stau lucrurile o arată scrierile din antichitate . Astfel , în Elada porumbeii domestici erau crescuți nu cu mult înaintea epocii lui Homer . În Egipt porumbeii domestici au fost aduși din Persia cu mult înainte de epoca lui Aristotel , care arată că pe malurile Nilului aceștia erau crescuți cu multă îndemânare . Gingășia , eleganța , simplitatea și comportarea porumbelului l-au determinat pe om în decursul timpurilor să-i atribuie diferite simboluri . Astfel , în mitologia greacă , porumbelul de pe umărul zeiței Venus reprezenta voluptatea , la romani , alături de fecioarele vestale avea semnificația gingășiei sufletești , iar mai târziu este luat ca semn al bunătății . Într-o vreme când nici nu se visa la telegraf , telefon , radio sau sateliți artificiali ai Pământului , aceste înaripate au adus nenumărate servicii omului , reușind de minune să înlocuiască descoperirile tehnicii contemporane , străbătând distanțe mari și devenind adevărați poștași . Egiptenii au fost primii care , cu 5 000 de ani în urmă , au apreciat cum se cuvine calitatea de mesager a păsării . Cu ajutorul lor marinarii egipteni vesteau încă din larg celor de pe coastă că vor sosi în curând . Dar egiptenii foloseau porumbeii și pentru transportul unor mici colete . De pildă , unul din faraonii egipteni a trimis pe „cale aeriană” unui prieten de-al său 1 800 de cireșe . Au fost expediați  600 de porumbei , fiecare purtând câte trei cireșe . În timpul războaielor galice , Cezar a construit pe întreg drumul dintre Roma și Țara Galilor turnuri de piatră în care se creșteau porumbeii călători pe care-i folosea ca să comunice la Roma rezultatul luptelor și al cuceririlor făcute .  Pentru meritele sale  deosebite dobândite de-a lungul timpului și înaltele pilde de eroism  , acestei minunate păsări i s-a conferit cinstea supremă din partea omului . 

Există multe întâmplări pline de dramatism în care porumbelul este eroul principal . De pildă , în timpul războiului mondial , un bombardier al aviației germane a avariat grav un submarin englez . Aparatura de ridicare la suprafață nu mai funcționa și echipajul era condamnat la o moarte lentă dar sigură . Un columbofil din echipaj care avea într-o colivie doi porumbei , a încercat o ultimă și infimă șansă de salvare .  Porumbeii au fost introduși în capsula de salvare , iar aceasta ridicată la suprafață prin tubul lanstorpilă , în speranța că măcar unul dintre porumbei va ajunge la bază . Și într-adevăr a ajuns ! Străbătând câteva sute de kilometri deasupra oceanului dezlănțuit din cauza unei puternice furtuni , porumbița a ajuns la bază , aducând cu ea mesajul care conținea coordonatele submarinului avariat . Ajutorul n-a întârziat să vină și echipajul a fost salvat . Pentru această faptă de eroism porumbița poștaș  a fost distinsă cu cea mai înaltă decorație militară engleză și a fost înscrisă în registrele flotei ca membru al echipajului . În plus i s-a ridicat un monument . În decursul vremii oamenii au mai ridicat și alte monumente porumbeilor poștași . Unul din ele se află la Verdun – unde un porumbel a trecut prin ploaia de gloanțe și gaze , ajungând la destinație grav rănit și intoxicat , dar îndeplinindu-și cu conștiinciozitate exemplară misiunea de poștaș . Prin mesajul adus , el a salvat pe apărătorii fortului Veux , încercuit de germani .  În semn de eternă recunoștință cei salvați i-au ridicat un monument . Și în una din piețele orașului Oslo se află un monument dedicat porumbeilor voiajori „căzuți la datorie” în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871 . Statuia reprezintă o femeie care ține în mână un porumbel . Pe inscripția de pe monument se poate citi doar atât : „Porumbelul soldat” . Rolul și importanța porumbeilor voiajori nu s-au diminuat cu nimic nici în timpurile moderne ; ei fiind utili pe o scară foarte întinsă și variată , în viața publică și privată din numeroase țări . Folosiți în serviciul marinei și pescarilor , al armatei și aviației , în alpinism , în domeniul asistenței sociale , sanitare , veterinare , spionaj industrial , contrabandă cu stupefiante și chiar în speculații bancare – minunații porumbei și-au dovedit din plin utilitatea și eficiența . Serviciile prețioase aduse de acești mesageri cu picioare de mărgean  , cum spune poetul , impresionează întreaga omenire . Pentru toate calitățile lui  cât și pentru infinita lui dragoste de familie căreia îi este credincios până la moarte , omul a făcut din porumbel simbolul păcii și al înfrățirii dintre popoare . În 1949 , celebrul pictor Pablo Picasso , a creat un simbol pentru Congresul International al Păcii , intitulat Porumbelul ( La Colombe ) , simbol care a devenit reprezentativ pentru pace și credință .

Dar din întreaga sa existență multimilenară , cel mai important capitol se referă la rolul covârșitor pe care l-a jucat această pasăre în perioada Marelui Potop Biblic . Însăși Biblia confințește importanța porumbelului în călăuzirea arcei către renașterea planetei . Urgia potopului a ținut cu totul 150 de zile , timp în care „a pierit tot ce era viu pe fața a tot pământul , de la om până la dobitoc” …și a rămas singur Noe și cei ce erau cu el în corabie . (Fac.7-23) . După patruzeci de zile „Dumnezeu a făcut să sufle vânt pe pământ și a încetat apa . Izvoarele adâncului și stăvilarele cerului s-au încuiat și ploaia din cer s-a oprit” . Apele au scăzut de pe fața pământului , scurgându-se și împuținându-se și , după o sută cincizeci de zile , apele s-au micșorat. (Fac.8.1.3) . Razele soarelui au început să învioreze din nou o lume ce fusese botezată cu pedeapsa divină . Corabia s-a oprit pe muntele Ararat , iar odată cu retragerea apelor priveliștea rămăsese înfiorătoare . În urma apelor care se scurgeau cu vuiet mare rămâneau pretutindeni cadavre de oameni și animale . După patruzeci de zile , Noe a deschis fereastra corăbiei și a dat drumul unui corb și unui porumbel să afle dacă au scăzut ori ba apele de pe pământ . Porumbelul s-a întors , dar corbul , ba . Întâmplarea biblică este pătrunsă de o semnificație profundă . Porumbelul este icoana purității și a credinței creștine . El nu se poate împăca cu promiscuitatea din afara corăbiei , cu lumea patimilor și păcatelor cu izuri pestilențiale . Revine grabnic pe corabia mântuirii . Oricâtă libertate i s-ar acorda , el se întoarce mereu la cele sfinte . Însă comportamentul corbului este total diferit . Trebuie să ne imaginăm că el tot timpul s-a simțit prizonier în arcă , atâta timp cât a fost frustrat de plăcerile pe care i le ofereau hoiturile și mortăciunile de pe pământ . Când s-a văzut în sfârșit eliberat și a găsit prada după care tânjea de atâta timp , el a renunțat să se mai întoarcă la Noe . Plăcerile lumii post-apocaliptice erau mult mai mari decât constrângerile din interiorul corăbiei . Mai trebuie menționat faptul că toate dobitoacele sălbatice de pe arcă își pierduseră firea ce o avuseseră în lume , alfel s-ar fi sfâșiat unele pe altele . Numai corbul își păstrase gustul după hoituri .

După încă șapte zile , Noe a trimis din nou porumbelul din arcă . Pasarea s-a întors la el seara iar în cioc avea o frunză de măslin ruptă de curând . Noe și-a dat seama că apele de pe pământ scăzuseră . A mai așteptat încă șapte zile , iar apoi a trimis din nou porumbelul , dar acesta nu s-a mai întors la el . Câtă diferență a fost între porumbel și corb ! Porumbelul umblă să găsească o ramură verde , corbul mortăciuni ! La fel se întâmplă și cu oamenii . Omul credincios și cu sufletul curat umblă după lucruri care-i conferă puritate , iar cel viclean si lacom caută desfrâul cel aducător de păcate . Însuși Duhul Sfânt se va folosi de porumbel pentru a-și semnala prezența la Botezul Domnului în Iordan . Și aici semnifică împăcarea omului cu Dumnezeu . Încă de la Conciliul de la Constantinopol din 536 d.Hr. Părinții Bisericii au adoptat în mod formal Porumbelul ca simbol al Duhului Sfânt . Potrivit unei legende , Cardinalul ales Papă a sosit la biserică cu doi pui de porumbei așezați pe umeri . De atunci , Papa este adesea portretizat cu doi porumbei pe umeri .

O viață în pace și bună înțelegere să avem cu toții ! Pe care să o trăim mereu sub semnul porumbelului cel fără de prihană . Doamne ajută !

– I . Iancu

Epoca vechilor giganți și misterul trovanților

Adam a zis : „Doamne , ce semn o să vină înainte de potop ?” Și le-a spus : „Uite ce semn . Băgați de seamă să spuneți la copiii voștri , că înainte de potopul cu apă o să se nască un popor uriaș , pentru că au să se amestece fiii lui Set cu fiii lui Cain și o să fie răi înaintea lui Dumnezeu . Și o să zică Dumnezeu , cum spune în Biblie , că i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om . Și vor fi foarte urâți înaintea Domnului , că uriașii creșteau de trei ori ca cedrii Libanului . Și erau cei mai urâți oameni de pe fața pământului și cei mai spurcați .

În vremea copilăriei eram fascinat de o poveste pe care mi-o spuneau bunicii și părinții în mod repetat . Era vorba despre copilul unor uriași care aduce acasă , în poală , un om cu plugul cu boi , ca pe niște jucării . Părinții copilului devin dintr-odată timorați și îi explică profetic acestuia să-i ducă înapoi fiindcă propria lor stirpe va pieri și va fi înlocuită cu aceste ființe mărunte . Dar spuneau asta pe tonul fatidic al unui destin implacabil , sumbru și fără echivoc . E oare posibil , mă întrebam pe vremea aceea cu o nemăsurată uluială și inocență ? Mi se părea ceva extraordinar . Tot în vremea copilăriei , în lumea basmelor , descopeream o pleiadă de personaje cu totul insolite . Strâmbă-lemne , Sfarmă -piatră , Ochilă , Setilă , Gerilă , Flămânzilă , Păsări-Lăți-Lungilă erau prieteni buni cu Tei-Legănat , Harap Alb , sau cum se mai numea eroii principali . Cu toții trecând prin tot felul de aventuri nemaipomenite .

Fascinantele legende cu jidovii din vremurile străvechi au circulat pe întreg teritoriul României . Au trecut anii . Universul magic al basmelor și poveștilor spuse de bătrâni a rămas în urmă . Vremurile moderne ne-au racordat la alte canale de informații . Ipoteze uimitoare circulă în legătură cu acei uriași care populau pământul în trecutul îndepărtat . Humanoizi de zece ori mai înalți decât un om obișnuit , giganții au aprins imaginația oamenilor de-a lungul secolelor și continuă să fie și astăzi o realitate ascunsă a unei lumi de mult apuse . Oamenii de știință sunt totuși sceptici , deși dovezile existenței lor sunt tot mai clare . Dar de unde derivă această fascinație pentru coloșii timpurilor străvechi ? Ei apar în legendele mai multor culturi , iar în multe dintre mitologii , giganții sunt un fel de creaturi primordiale asociate cu haosul și cu natura sălbatică . Sunt menționați și în Biblie , în Vechiul Testament . Cei mai faimoși fiind Anakim , Gog și Magog , Nephilim , Nimrod și mai ales Goliat . El a înfruntat oștirea lui Saul și a batjocorit pe Dumnezeu , sfârșind până la urmă de piatra aruncată de David .

Acești coloși umani sunt prezenți atât în tradiția islamică , cât și în mitologia greacă . Legenda uriașilor care au trăit pe Pământ se sprijină totuși pe fapte reale și se cere investigată de către cercetători onești , fără interese oculte și idei preconcepute . De-a lungul vremurilor , mai multe descoperiri au atestat existența uriașilor , care au trăit peste tot in lume . Schelete gigantice au fost descoperite din India până în Europa și chiar și în România . În Apocrifa lui Baruck se spune : „Cel Prea Înalt a dat potopul pe pământ și a stârpit toată carnea și pe cei 4 090 000 de uriași . Acest fapt este confirmat în Kebra Negest , povestea regilor Etiopiei : „Însă acele fiice ale lui Cain , cu care îngerii se dedaseră la fapte indecente , au rămas gravide , dar nu au putut naște și au murit . Iar dintre copiii din pântecele lor , unii au murit , iar alții au ieșit . Spintecând trupurile mamelor lor … Înaintând în vârstă și crescând , aceștia au devenit uriași . În cărțile cuprinzând istorisirile evreilor din timpuri străvechi se pot citi chiar și despre diferitele rase ale acestor uriași . Erau „emitii” sau „cei înfricoșători” , apoi „refaiții” sau „gargantuanii” ; erau „giborimii” sau „cei puternici” ; „samsuniții” sau „cei vicleni” și , în sfârșit , erau „avizii” sau „cei neprielnici” și „nefilimii” sau „jefuitorii” .

Cine sunt uriașii dinainte de potop și de după potop ! În Geneza 6 apar două categorii de uriași , unii care existau pe pământ atunci când s-a dat decretul divin de pedepsire , iar alții care au existat după aceea . Prima categorie de uriași sunt fiii lui Dumnezeu care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a rânduielilor Lui și au venit pe pământ ca oameni , dar pentru că ei nu proveneau din Adam , ci s-au materializat , ei au luat un corp mai mare ca cel normal : îngerii fiind mai puternici ca omul , acest trup era ce se potrivea staturii lor , nivelului lor . (Psalm) . Ei sunt numiți în ebraică Nephilim , cu sensul de „cei căzuți” sau „doborâtorii” , „cei care îi fac pe alții să cadă” . Uriașii rezultați din căsătoriile ingeri-femei semănau cu tații lor și se numeau gibbor , cu sensul de om puternic , viteaz , războinic . Așadar , trebuie făcut diferența între uriașii nephilimi , care erau creaturi spirituale materializate (fiii lui Dumnezeu) și copiii acestora , născuți tot uriași . Scopul pentru care îngerii au venit pe pământ a fost unul egoist , ei au fost biruiți de iubirea de sine , atrași de poftă , așa cum se spune în Iacob 1:14-15 : „Dar fiecare este ispitit , fiind atras și ademenit de propria lui poftă ; apoi pofta , după ce a zămislit , naște păcat ; iar păcatul odată împlinit aduce moarte” . Odată ajunși pe pământ , ei și fiii lor uriași au început să domine pământul prin violență . Ei au molipsit și pe ceilalți oameni , astfel că pământul a devenit plin de violență . Pedeapsa lui Dumnezeu a fost potopul prin care a ucis din punct de vedere fizic pe uriași (îngeri) , pe fiii îngerilor uriași și pe toți oamenii răi , cu excepția lui Noe și familia lui . Conform Bibliei au existat uriași și după potop . Creații demonice , aceștia au favorizat apariția unei rase degenerate și dereglate , care aveau drept scop să se impună prin răutate și violență sălbatică în fața oamenilor normali . Dar ca orice lucru anormal , ei nu au rezistat . Pot uimi , pot înfiora și speria oamenii , dar pot fi și biruiți . Exact cum au reușit israeliții cu uriașii din Canaan . Dacă uriașii vremurilor străvechi au fost mai buni sau mai răi , este discutabil . Important este că ei au existat pe fața pământului într-o anumită perioadă .. Istoria planetei trebuie să-i recunoască și să-i accepte așa cum au fost : mai buni sau mai răi . Biblia , cartea de căpătâi a omenirii , are deplină dreptate în această privință .

TROVANȚII – PIETRICELELE VII ALE URIAȘILOR

Pământul , această minunată planetă care ne găzduiește cu atâta generozitate , ne dezvăluie din când în când din minunatele sale taine . Natura Terrei este un depozit inepuizabil de fenomene și miracole cărora încercăm să le deslușim sensul . Un fenomen geologic extraordinar , cunoscut sub numele de „pietrele care cresc” se petrece sub ochii noștri , suntem contemporani cu el . Terra este ea însăși o planetă vie . Dar are atâta vitalitate încât a însuflețit și obiecte care în mod normal sunt inerte și reci . Supranumiți semințele din cer sau pietre miraculoase , TROVANȚII au vârsta de peste 20 de milioane de ani . Sunt din Miocen din Era Neozoică . Se spune că au puteri miraculoase care vindecă boli sau aduc alte efecte benefice . Sunt formațiuni sferoidale sau ovoidale care sunt depuse în niște depozite sedimentare . Se numesc și concrețiuni de gresie , create în straturi de nisipuri , legate între ele printr-un ciment carbonatic datorita apelor calcaroase . Uimitor este că aceste pietre se comportă aproape ca un soi de formă de viață anorganică necunoscută . Procesul lor de creștere poate fi comparat cu procesul formării perlelor în jurul unui grăunte de nisip intrat în cochilia scoicii . Ca formare seamănă cu stalactitele și stalagmitele din peșteri . Tendința lor este de creștere spontană – din centru către periferie – luând forma unor agregate minerale nodulare , sferoidale , elipsoidale , discoidale , cilindrice sau dendritice , cu structură masivă , concentrică sau plană . Pot avea dimensiuni de la câțiva milimetri la câțiva metri . La Costești , pe drumul care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu , nu departe de locul de naștere al lui Brâncuși , natura creează propriile sale capodopere încă cu mii de ani înaintea nașterii celebrului sculptor. Se știe că lucrurile greu de explicat nasc legende , iar sâmburele de adevăr pe care îl conține orice legendă adâncește misterul și pune cercetătorii in dificultate . Convingerea că originea lor e supranaturală sau că sunt mărturii lăsate de anumite civilizații extraterestre au alimentat acel folclor pe care îl țes oamenii în lipsa unor explicații plauzibile . Ipotezele evazive și superficiale ale specialiștilor nu au reușit să elucideze pe deplin misterul apariției , dezvoltării și înmulțirii acestor pietre vii . Lumea trovanților este întinsă și în alte zone ale țării ; pe Dealul Feleacului ( jud . Cluj ) , în Hașdat (Hunedoara ) , Casolt ( Sibiu ) , în jud . Bacău , în jud. Bistrița Năsăud , în Podișul Someșan . Cert este că ei exista să ne încânte și să ne minuneze . Localitatea Costești este singurul loc din Europa unde există o rezervație naturală a acestor formațiuni geologice .

Și Babele de la Ulmet , din Munții Buzăului au devenit un adevărat miracol pentru localnici și numeroșii vizitatori . TROVANȚII de aici au devenit subiectul numeroaselor legende din zonă . Forma lor ciudată – cilindrică sau sferică – a creat o analogie cu forma farfuriilor zburătoare . Și pentru ca misterul să fie amplificat și mai mult , localnicii susțin că una din aceste formațiuni s-ar fi mișcat din locul în care era fixată , iar iarba de sub ea s-a regenerat ascunzând perfect urma mutării dintr-un loc in altul . Regăsim în acest aspect acel fenomen inexplicabil din Valea Morții ( California ) al pietrelor care se deplasează în zig-zag , fără vreo intervenție umană sau animală , ca și cum ar dansa . Evident , fantezia oamenilor în materie de legende este nelimitată , cu toate că specialiștii în domeniul geologiei și mineralogiei au găsit explicație fenomenului . Dar se pare că argumentele științifice pălesc în fața apetitului oamenilor pentru mister și fantastic . Adevărul este că prin ciudatul lor proces de formare care presupune forțarea creșterii din inima pământului spre suprafață , acești martori tăcuți ai istoriei planetei reprezintă unele dintre cele mai spectaculoase invenții ale naturii . Vârsta lor de milioane de ani ne transformă pe noi , oamenii , în niște biete efemeride a căror existență se rezumă la doar câteva ore .

Viața este un element atât de complicat încât cu greu putem să-i deslușim sensurile alambicate . Dacă secole de-a rândul piatra filosofală ( lapis philosopharum ) a fost cel mai înalt scop al alchimiei , se poate spune și de o perioadă când filosofia pietrei a căpătat valențe nebănuite . Iată de pildă un caz uimitor în acest sens . În incinta bisericii de la Mănăstirea Dervent , din sudul Dobrogei , există o cruce de piatră , făcătoare de minuni , care a crescut singură din pământ și încă continuă să crească în fiecare an . Conform legendei , ea a apărut pe locul unde a fost martirizat un ucenic al Sfântului Andrei , apostolul lui Hristos , cel care i-a creștinat pe daci . Ceea ce o face să crească , spune tradiția populară , sunt lacrimile celor bolnavi care vin să se roage aici . Se adeverește încă o dată că natura , în strânsă legătură cu divinitatea , au încă resurse nebănuite de a ne uimi și de a ne predea lecții pline de înțelepciune.

– I . Iancu

Minunile Euterpei – Între terapie și catharsis

   „Muzica este o lege morală . Ea dă suflet universului , aripi gândirii , avânt închipuirii , farmec tinereții , viață și veselie tuturor lucrurilor . Ea este esența ordinii , înălțând sufletul către tot ce este bun , drept și frumos„

         – Platon

Euterpe este una din cele nouă muze , protectoarea muzicii la vechii greci . Era fiica lui Zeus și Minemosyne  , iar numele său înseamnă „cea care face multă  plăcere” . Cele nouă muze trăiau în munții Helicon , aveau voci frumoase și cântecele lor erau atât de frumoase încât într-o zi muntele s-a umflat atât de mult de plăcere și a ajuns la cer . Pegas , calul înaripat , cu o lovitură de copită l-a ajutat să revină la forma inițială . Muzele erau asociate cu Apollo , zeul Muzicii și artelor . Uneori sunt denumite nimfe de apă  care s-au născut din cele patru izvoare sacre ale lui Helicon . Credința grecilor în Antichitate era că muzica vine din Univers . Astrele o emanau . Ei mai credeau că frumosul trebuia să fie proporție , perfecțiune , echilibru . Și în muzică se aplica rigoarea matematică pentru care erau vestiți grecii . Năzuiau spre o perfecțiune a artei sunetelor. Poezia , muzica și dansul puteau influența psihicul și de aceea erau o parte importantă a educației tinerilor . Muzica putea fi de origine divină , apanaj al zeilor sau pământeană , născută din imitarea naturii . Aristotel , dezvoltând ideile lui Platon din Statul ideal a lansat conceptul de catharsis . După el muzica poate vindeca boli mintale prin ascultatul unor melodii exaltante care creează o stare de extaz . Aceasta la rândul ei provoacă o dezlănțuire spirituală ce restaurează balansul mintal . Totodată , Aristotel recunoaște și funcția ca pur divertisment , pentru relaxare după o zi grea de muncă .     În spiritul acestor concepte elaborate de marii filozofi antici și referitor la  miracolul muzicii , marea noastră cântăreață Maria Tănase povestește într-un interviu  o întâmplare uluitoare . Este vorba de o  scenă care i-a creat cea mai mare emoție pe care a trăit-o în legătură cu muzica sa . „Cântam la Spitalul Polizu pentru răniți . Între cei evacuați din focul luptei , a căror sfântă jertfă făurește dăinuirea eternă în lume a existenței românești , se afla unul care își pierduse cunoștința , fiind de trei zile în transă . De tot atâtea zile nu scosese nici o vorbă … Dacă-i  dădeai un hârdău cu măncare , îl mâca … Avea o leziune la creier . Încep să cânt . Și pe la fuiorul melodiei , își amintește … câți ani are .. că e din Dâmbovița … că …  Doctorii se crucesc în fața miracolului” . Este una din cele mai elocvente dovezi ale efectului terapeutic pe care îl poate crea muzica . O simplă întâmplare de viață trăită de marea noastră cântăreață , întâmplare dublată de talentul său inegalabil , poate fi mai  edificatoare decât pagini întregi de disertații savante .

Terapia prin muzică este veche de când lumea . Muzica a fost folosită ca forță vindecătoare de acum aproape 3000 de ani , când David a cântat la harpă pentru a-l scăpa pe regele Saul de un spirit malefic . Încă din anul 400 î.Hr. , Hippocrates , părintele medicinii cânta muzică pentru pacienții săi cu probleme psihice , iar Aristotel considera muzica o forță care purifică sentimentele . Anticii o foloseau și pentru însuflețirea războinicilor care plecau la luptă și pentru a reda dragostea de viață celor dreprimați . Dar terapia prin muzică , în formula modernă , a început odată cu marile războaie mondiale . Muzicienii obișnuiau să călătorească prin spitale și să le cânte diferite melodii soldaților răniți care sufereau nu numai de răni fizice dar și de traume psihice adânci legate de război . Noile cercetări au evidențiat importanța meloterapiei in tratamentul unor afecțiuni organice grave., precum accidentele vasculare cerebrale . Muzica vine in sprijinul tratamentului medicamentos , stimulând emoțiile pozitive și întărind motivația pacienților de a participa la exercițiile de recuperare pentru recăpătarea mobilității . Ea reduce intensitatea stării de oboseală , anxietatea și proasta dispoziție . Este ca o pasarelă între bolnav și doctor. Sunetul este o gimnastică vocală folosită in muzicoterapie pentru calmarea spiritului , stabilizarea ritmurilor psihologice . S-a vorbit mult și despre așa-numitul „Efect Mozart” care ar avea efecte benefice asupra coeficientului de inteligență și stimularea dezvoltării mentale . Din orice punct de vedere am privi lucrurile , cert este că există o legătură subtilă dintre sunete și organismul uman , legătură misterioasă căreia îi constatăm uneori efectele , fără a ne explica și cauzele . Totul însă există și acționează spre binele nostru . Cel mai mare elogiu ce se poate aduce muzicii și creatorilor săi este cel mărturisit de Bach , marele compozitor : când un ascultător al cantatelor sale i-a spus că vreme de o săptămână cel puțin nu va face nici-un rău . Dacă în urma acestor întâlniri un om devine mai bun , dacă inima lui este străpunsă de fulgerul iluminator al logosului devenit istorie în acordurile unei creații muzicale , înseamnă că muzica și-a împlinit menirea . Nu trebuie să ne așteptăm la roade spectaculare imediate , dar unde sămânța cea bună ia drumul către mintea și inima omului putem spera ca până la urmă să apară și vuietul rodniciei acestor minunați slujitori ai Euterpei .

Contactul tot mai intens al oamenilor cu valorile muzicale , ale creației artistice în general , este o cale fertilă de educare și împlinire atât pentru publicul larg , cât și pentru creatori . Însă nu doar omul este privilegiat să simtă acest fior misterios . Efectele benefice ale muzicii își pun amprenta și asupra animalelor și plantelor. De exemplu în mânăstirile bretone , călugării pun muzică vitelor . Ei au constatat că vacile care ascultă muzică de Mozart dau mai mult lapte . În Japonia , o braserie care fabrică cel mai bun sake apelează la muzica lui Mozart în procesul de preparare . Se pare că drojdia folosită la fabricarea tradițională a vinului de orez acționează mai bine sub influența acestei muzici . Dar dincolo de orice considerente științifice , muzica face in așa fel încât spiritul nostru să nu se simtă inutil în univers și să ne împace în mod miraculos cu lumea . Dacă ne face mai buni , mai puri ? Amatorul de artă din zilele noastre trebuie să-și aducă aminte cum s-a cutremurat aflând că muzica lui Bach desfăta seara pe conducătorii unor lagăre de exterminare . Viața creează uneori și astfel de situații . În mod sigur însă această nobilă artă ne pregătește pentru starea de contemplație care este o formă superioară de cunoaștere a lumii . Este cu adevărat o creație în bucurie . Poate de aceea Mallarme gândea poezia ca o muzică , iar muzica „ultimul și cel mai desăvârșit cult uman” . Deviem puțin de la tema in discuție și facem o scurtă referire la opera unui cunoscut scriitor belgian . Printre scrierile în proză ale lui Maurice Maeterlinck se află un eseu extins deosebit de tulburător . În „Inteligența florilor” (1907) scriitorul flamand descrie strategiile folosite de flori pentru a se reproduce , ocupa spațiul și supraviețui vremii nefavorabile . Ei bine , dacă nu acceptam ipoteza psiho-poetică , de un onimism fermecător al lui Maeterlinck privind inteligența florilor , e obligatoriu însă să dăm crezare concluziilor unor experiențe privind influența binefăcătoare a muzicii asupra plantelor . Or , dacă și plantele , biete pâlpâiri vegetale în întunericul verde sau roz al unui caliciu sau pețiol , sunt receptacole de frumusețe , cum să nu crezi că armonia pithagoreică a „Flautului fermecat” de Mozart , „Lacrimosa” din „Recviemul” aceluiași , cvartetele sau sonatele lui Beethoven , viorile lui Vivaldi , Bach sau Enescu nu ne pot mântui de urâtul singurătății cosmice , de conștiința limitelor? Vorbind despre Bach într-un aforism de neuitat , Blaga spunea că marele creator era un vrăjitor din negura vremurilor care avea obiceiul să transforme oamenii din animale in catedrale .

Este o sărbătoare a sufletului să credem cu toată ființa noastră în puterea modelatoare a muzicii și a artei . Mitul tebanului Amphion , cel care a clădit zidurile Troiei mișcând pietrele cu sunetele lirei dăruite de Hermes , sau al Meșterului Manole – cu echivalențe în mai toate mithos-urile lumii : incașe , hinduse , africane , tibetane , maore – legat simbolic de puterea transfiguratoare a cântecului sau sacrificiului , sunt foarte grăitoare . Pe lângă muzica de origine divină și cea pământeană , mai există un tip de muzică așa-zis convențională . Muzicienii compun adesea simfonii ca să exprime zgomote pe care nu le-au auzit niciodată și care poate nici n-au existat în natură . De pildă gemetele pământului când Pluton iese din Infern . Șuierul aerului când Apollo o inspira pe Pythia , zgomotul făcut de o umbră ce iese din mormânt și freamătul frunzișului stejarilor din Dodona . Pentru aceste simfonii există un adevăr al convenției . Ar mai fi și cântecul sublim al lebedelor când simt umbra morții …

Și se mai spune că nicăieri în lume nu există o muzică mai armonioasă decât cea produsă de miile de aștri în mișcarea lor perfectă în spatiile cerești . Această muzică nu poate fi auzită însă niciodată din cauza zgomotelor pământești . Și totuși sunt seri când cerul foșnește de viață , când și pe cea mai îndepărtată stea se poate auzi cum freamătă păduri și oceane – fantastice păduri și fantastice oceane – seri în care tot cerul e plin de semne  și de chemări , ca și cum ființe care nu s-au văzut niciodată , de pe o planetă pe alta , de pe o stea pe alta , se caută , se presimt , se cheamă . Poate că acolo tot ce aici e greoi și apăsător devine ușor , tot ce aici e întunecat și opac devine luminos și transparent . Tot ce incercăm fără să izbutim – gesturile noastre zadarnice , visele noastre căzute – tot ce am fi vrut să cutezăm și n-am cutezat , să iubim și n-am iubit , totul se împlinește , se simplifică , se împarte . Aventura asta ridicolă , care se numește viața noastră , se repetă altfel , de la început , sub același cer , dar cu alt noroc .

– I . Iancu